I am…

Cine sunt eu?

Dificila intrebare.

Orice om are propriul sau proiect de identitate, un sine cu radacini profunde in strafundurile existentei, un ego concomitent unitar si fragmentat, coerent dar aproape indescriptibil. Precum un iceberg caruia nu-i zarim decat varful, fiecare dintre noi este atat de complex incat uneori nici macar nu putem afirma ca ne cunoastem cu adevarat, cu atat mai putin sa putem structura acel conglomerat de ganduri si emotii caruia ii punem eticheta de “eu” si sa le transpunem in cuvinte. Cum insa in ultima vreme am avut in principal porniri altruiste si m-am raportat foarte des la altii, simt nevoia sa imi raspund la aceasta intrebare egocentrista, sa ma reintorc pentru scurt timp, cu ajutorul cuvintelor,  in domeniul inalienabil al sinelui. Revin deci, dupa aceasta scurta introducere, la intrebarea initiala.

Cine sunt eu?

Eu sunt:

Creatorul lumii mele, eroul principal dar si antagonistul propriei mele epopei, masca ce alege sa se descopere, cartea groasa ce se citeste singura pentru a-si putea adauga noi pagini.

Sunt nodul ce se leaga singur, sunt labirintul din visul de la miezul noptii, sunt complicat si totusi am continuitate atata vreme cat ai rabdare sa ma intelegi. Pretuiesc valori simple pe care le valorific in feluri complicate. Sunt gradina din spatele casei, luminata de lumina palida a lunii, am colturi misterioase si o masuta cu scaune pentru doi. Invat regulile jocului si le indoi si le ocolesc dupa bunul plac. Traiesc pentru iubire, adevar, frumusete, cunoastere, esente. Sunt in cautarea iubirii si a intelepciunii. Fericirea poate ca este telul absolut pentru multi, dar este trecatoare, un vis hedonist utopic, eu aleg sa fiu realist in idealismul meu, sa iubesc si sa sufar, sa surprind viata in totalitate, asa cum este, sa o inteleg, sa o accept, sa o traiesc, atat cu partile ei frumoase cat si cu cele neplacute, sa imi gasesc si sa imi urmez Calea. Lumea este imperfecta, caut doar sa imi gasesc coltisorul de imperfectiune perfecta.

Sunt precum otelul; dur, dar totusi flexibil. In general nu impactul realitatii ma modifica, ci eu modific realitatea in jurul meu, o modelez, sculptez lent in fibra existentei, precum o dalta de otel in lemnul de cires. Rabdator, nu deznadajduiesc cand dau peste un nod, ci ma mulez dupa el, pentru a-l simti, pentru a-l intelege…pentru a nu pierde contactul cu el… dupa care rotunjesc incet asperitatile.

Sunt linistea din ochiul furtunii, sunt vantul ce adie printre flori primavara si rascoleste naprasnic frunzele copacilor intr-o furtuna de toamna. Sunt suflul exploziei ce nu s-a produs. Sunt furie in potentialitate, calm controlat, un tigru ghemuit in asteptare. Radacinile mele sunt adanci, cand florile de tei sunt suflate de vant, sentimentele mele isi trag seva din adancurile fiintei si supravietuiesc chiar si celor mai nemiloase ierni.

Sunt precum o stanca tacuta pe un varf de munte. Ador mangaierea soarelui, dar pot sa rezist gerului in solitudine. Rezist oricarei furtuni, dar cedez farmecului unei ploi de vara.

Apreciez calea cea dreapta si directa, dar imi place sa ma pierd in gradini inmiresmate. Pe fluviul vietii sunt la carma, dar uneori ma intind pe spate pentru a putea savura plutitul in deriva.

Imi cunosc limitele si mi-le depasesc mereu. Sunt in cursa cu mine insumi si de multe ori ies pe locul doi, desi lumea ma considera invingator. Sunt perfectionistul suficient de intelept incat sa se bucure cu ce are, si suficient de visator sa isi doreasca mereu mai mult.

Sunt jumatatea de suflet ce isi cauta completarea, sunt omul ce isi cauta sensul in viata, sunt mintea ce tanjeste spre o intelegere profunda, sunt pasarea ce cauta sa isi intinda aripile in cele mai inalte vazduhuri.

Sunt ganditorul solitar in noapte, sunt prietenul sincer, sunt confidentul de incredere, sunt amicul amuzant, sunt iubitul pasional, sunt elevul silitor, sunt colegul saritor, sunt fiul ascultator… in final sunt eu, cel ce nu mai isi gaseste cuvinte pentru a-si continua descrierea.

Te provoc sa ma cunosti mai bine

PS: Ce melodie mi-a sunat in cap cand ma gandeam la titlul acestui post.

The gravity of love

Dragostea…

Nici un alt sentiment cunoscut de om nu are un asemenea impact asupra psihicului, fizicului si inimii, influentand insusi destinul celui ce iubeste.

Dragostea poate aprinde flacarile creatiei, poate sufla vant in panzele ambitiei si sub aripile celor mai indraznete vise, purtand indragostitii catre cele mai inalte culmi. La fel insa, poate sa sa franga cele mai marete minti sau sa scufunde chiar cele mai puternice personalitati in apele intunecate ale dezamagirilor sentimentale. Creatie sau distrugere, dragostea le comanda pe ambele. Ferice de cei ce i-au cunoscut puterea creativa, mila pentru cei ce i-au cunoscut latura distructiva. Si totusi… precum orice alt aspect major al vietii, natura duala a iubirii trebuie acceptata si inteleasa.

Fara suferinta, cele mai placute clipe ar fi gri. Fara lipsa, existenta nu isi are sensul. Intr-un fel ar trebui sa fim recunoscatori pentru imperfectiunea noastra. Cautand iubirea, incercam sa ne intregim, sa ne gasim jumatatea, ce in imperfectiunea ei ar completa-o perfect pe a noastra, intregindu-ne si dandu-ne un nou sens in viata.

Citand melodia ce tine loc de titlu, dragostea s-ar putea asemana cu o forta ce tinde sa aduca impreuna cele doua jumatati. Dragostea adevarata este astfel acea forta ce depaseste ca intensitate orice alta atractie trecatoare si rezista in fata trecerii timpului, opunandu-se cu tenacitate obstacolelor ce apar intre cei doi.

O intrebare pe care mi-o pun des apare insa. De cate “iubiri adevarate” ai parte in viata? Experienta ma impiedica sa speculez pe marginea acestei teme… poate imi oferiti voi un raspuns, eu inca il caut

Tot ce stiu insa pana la aceasta varsta este ca iubirea adevarata iti impinge limitele, iti da puteri nebanuite si este cu adevarat durabila. Sa o cunosti este poate cel mai frumos lucru care ti-se poate intampla in viata. Indiferent care este deznodamantul povestii, dintr-o iubire adevarata ramai mereu cu ceva pozitiv, te sculpteaza, te modeleaza, te modifica pe viata.

Dincolo insa de circumstante se gaseste insa realitatea imuabila, divina, orbitoare si feerica a iubirii. Cand si unde o vei intalni… asta tine de tine. Daca este prima sau daca este ultima, asta tine de Dumnezeu si de destinul tau, al fiecaruia.

Important este insa sa fim pregatiti atunci cand ea apare, si sa o pretuim, pentru ca nu stim cand ea dispare. Pierduti in familiaritatea unei relatii imperfecte sau in tumultul vietii cotidiene, uitam sa iubim cu adevarat, cu pasiune, cu sinceritate, cu creativitate. Precum o flacara ce anima un camin, iubirea este focul ce tine calda orice relatie si da putere pentru a progresa. Pierde acel foc si te vei plafona. Pastreaza acea vapaie si iti vei implini destinul, iti vei completa fiinta alaturi de persoana iubita.

Este important insa sa fii pregatit sa si suferi, atunci cand destinul tau te va incerca. Dragostea nu este numai lapte si miere, inseamna atasament, si atasamentul inseamna suferinta, pentru ca nimic nu este etern in lumea muritorilor si eventual ce ai iubit va pieri sau va fi rupt de langa tine de catre forte potrivnice. Insa de te vei detasa, in incercarea de a evita suferinta, nu vei iubi niciodata cu adevarat. Mereu pe picior de plecare, nu te vei putea bucura cu adevarat de o relatie. Alegerea este insa a ta: Fii un ascet sentimental si traieste-ti viata ca o fiinta incompleta, sau risca suferinta pentru a putea gusta fericirea adevarata.

Pentru detasare si Nirvana e timp, iubirea adevarata este insa o floare rara in viata, ce asteapta sa fie culeasa. Nu rata ocazia, implineste-ti destinul, iubeste cu adevarat!

Look around just people, can you hear their voice
Find the one who’ll guide you to the limits of your choice.
But if you’re in the eye of storm
Just think of the lonely dove
The experience of survival is the key
To the gravity of love.

 

Turnul Intelepciunii

“Conditia umana”.

De secole filosofii, teologii, psihologii, sociologii si antropologii incearca prin aceste 2 simple cuvinte sa surprinda esenta naturii umane, acel ceva ce confera consistenta si unicitate existentei noastre, dar in acelasi timp adanceste misterul metafizic al acestui paradox numit omul.

In incercarea de a privi dincolo de mundan, empiric si contingent, misiunea multidisciplinara de a defini conditia umana capata o aura mistica, asa cum afirma Blaga in “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii“:

“Lumina altora
sugrumă vraja nepătrunsului ascuns
în adâncimi de întuneric,
dar eu,
eu cu lumina mea sporesc a lumii taină -
şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna
nu micşorează, ci tremurătoare
măreşte şi mai tare taina nopţii,
aşa înbogăţesc şi eu întunecata zare
cu largi fiori de sfânt mister
şi tot ce-i neînţeles
se schimbă-n neînţelesuri şi mai mari
sub ochii mei-
căci eu iubesc
şi flori şi ochi şi buze şi morminte.”

Infasurata in voaluri succesive de mister, natura ultima a existentei umane, ce confera raspunsul la marile intrebari existentiale ce framanta omenirea de la inceputurile ratiunii, va ramane probabil pentru eternitate un subiect de dezbatere filosofica. Dincolo insa de trasaturile sale evazive, precum relativitatea sau incomprehensibilitatea relativa, conditia umana este definita in mod paradoxal de finitudine si nemarginire.

Pe de-o parte, ne nastem, traim, murim. Finitudinea inexorabil a existentei umane este parte din conditia ei. Moartea, fie ca o acceptam sau nu, este finalitatea naturala a fiecarei vieti, este parte din ea, asa cum capatul unui segment este parte din el, si cum destinatia este parte din drum.

Si totusi spiritul uman nu cunoaste limitari. Acolo unde partea materiala, tangibila sovaie sub greutatea timpului, spiritul se inalta liber catre cele mai inalte culmi. Budistii considera omul ca fiind o reflectie a Universului. Sau, poate, Universul este o reflectie a naturii omului Astfel, orice fiinta umana completa este dominata de trei principii: cel al Pamantului, ce ne guverneaza corpul teluric, cel al Cerului, ce ne guverneaza spiritul ce tinde spre absolut, si cel al Inimii, ce ne guverneaza relatia cu ceilalti, eterna cautare a iubirii.

Intre Pamant si Cer, conditia umana este cel mai bine descrisa ca un turn. Unii sunt mai jos pe trepte, pierduti in rutina si mundan, uita sa se uite in sus… Altii, sunt un pic mai sus… nu pot spune pe la mijloc, pentru ca infinitul nu cunoaste un centru. Ei stiu de unde au pornit si se uita cu bunavointa si intelegere in jos, dar stiu la randul lor ca exista altii ce le sunt vast superiori. Cei ce se afla si mai sus uita de multe ori sa se mai uite in jos pentru ca pasesc asimptotic spre limita de sus a ceea ce in mod profan numim natura umana. Exista multe abilitati pe care in general le consideram imposibile pentru un om, si totusi ele ne sunt disponibile in masura in care suntem dispusi sa nu ne plafonam si sa ne continuam sinuosul si dificulul drum pe scarile din Turnul Intelepciunii. Caci drumul nu confera numai satisfactii, ci si multa suferinta, ce sta ascunsa in spatele fiecarui val ce il indepartam de pe ochi pentru a privi realitatea asa cum este. Asa cum afirma Camil Petrescu, “Cata luciditate, atata existenta si deci atata drama”. Cu toate acestea, in masura in care suntem pregatiti sa acceptam primul adevar nobil si sa continuam urcusul, merita, caci asta inseamna a trai cu adevarat. Acesta este si crezul meu in viata, asa cum l-am formulat acum mai bine de 3-4 ani:

“Scopul meu in viata este sa imi inalt aripile in cat mai multe vazduhuri si sa incerc cat mai multe experiente pe drumul ce il fac in cautarea pacii interioare, fericirii si iluminarii pana cand flacara vietii ma va parasi, si atunci ma voi uita cu un zambet inapoi si voi vedea o cale pe care am batut-o dand tot ce am avut mai bun in mine si de-a lungul careia am facut fericiti pe cei ce mi-ai fost alaturi, o cale fara regrete si fara compromisuri.”

Idealist? Poate, dar din fericire, pot sa zic ca pana in acest moment nu m-am abatut prea mult de pe calea pe care mi-am propus sa merg.

Fiecare ar trebui sa isi ia un scurt moment de meditatie in care sa decida ce cale sa urmeze in viata, pentru ca astfel drumul catre auto-implinirea plina de sens este pavat.  Ramane doar sa perseveram in a urca treptele, si sa nu uitam sa intindem o mana de ajutor in jos, dar in acelasi timp sa privim cu admiratie in sus

Doresc sa multumesc cu ocazia acestui post tuturor celor ce ma sustin atunci cand sunt nesigur de drumul meu, celor care au avut o influenta benefica in viata mea, dar mai ales celor ce imi amintesc ca mai am mult de urcat… cam o viata, asa

A thousand years, a thousand more,
A thousand times a million doors to eternity
I may have lived a thousand lives, a thousand times
An endless turning stairway climbs
To a tower of souls
If it takes another thousand years, a thousand wars,
The towers rise to numberless floors in space

Rutina, moartea creativitatii

Ia-i unui om scanteia creatiei si vei avea un om mort. Mort pe dinauntru.

Animat de automatisme biologice si psiho-sociale, isi va continua insa funebrul itinerariu prin mica lume gri pe care a construit-o in jurul sau precum un fragil vas de sticla in jurul unei singuratice corabii de jucarie, a carei unic locatar si capitan este. Cu precizia absurda a unui orologiu ce nu masoara nimic, va interactiona cu celelalte vase in sticla alaturi de care pluteste intr-o mare fara vant si fara valuri, zi dupa zi. Temator si nesigur, o va face cu grija pentru a nu sparge sticla ce-l protejeaza si claustreaza in acelasi timp. Odata verde si fertil precum o tanara planta, sufletul ii devine uscat si ofilit in izolare. O existenta sterila si lipsita de sens, a carei fateta zilnica o stim cu totii:

Rutina.

Indeplinim functii sociale la scoala, o facem la servici, o facem in familie, o facem pana si in cuplu dupa un timp. Moartea pasiunii, secarea creativitatii, cimentarea personalitatii, inghetarea flacarii.

De asta nu am mai scris probabil de atata timp

Izgonit in adancurile fiintei noastre, copilul interior plange ghemuit. In societatea de azi, sa fii ludic implica lipsa de profesionalism.

Alungati din birouri de aerul conditionat, fluturii nu mai au loc sa danseze in pantecele noastre. Dragostea a devenit un cuvant lipsit de sens.

Simt cum zi dupa zi inot intr-un lac malos ce se coaguleaza in jurul meu, ma decoloreaza si devin parte din decor,  sunt amenintat zilnic sa ma inec intr-o mediocratie materalista, profana si dezgustatoare.

Ma revolt.

Si nu sunt singurul. Insa fiecare o face in felul sau. Mi-am dat seama de asta in Vama Veche, in scurta vacanta de 1 Mai pe care mi-am permis-o.

Vama Veche este o supapa sociala. Cine vine in Vama, gusta spiritul libertatii fiindca simte lipsa lui in viata de zi cu zi. Libertatea in sine este un concept relativ, care nu poate fi definit decat prin raportare la constrangeri. Daca cineva simte ca este mai liber in locul X decat in locul Y, implicit el acuza o lipsa de libertate in locul Y, care ii trezeste necesitatea de a-si stinge setea de libertate in locul X. Este o masura de compensare. Paradoxal, printre cei ce merg in Vama se regasesc printre cei mai frustrati oameni in termeni de lipsa a libertatii, deoarece la ei reculul este cel mai violent.

Nu sunt singurii insa. Mai sunt si idealistii, cei ca mine, care celebreaza libertatea ca mijloc de protest impotriva robotizarii sociale.

Dar in fond, ce este in natura noastra atat de incompatibil cu rutina incat simtim nevoia inexorabila de a evada?

In esenta, omul este o fiinta etern suspendata intr-un fin echilibru intre haos si ordine. Viata umana in intregimea ei se desfasoara intre a controla si a visa. Ne hranim sufletul din haosul creatiei si plamadim vise ce ne poarta mai departe, dar in acelasi timp privind cu oroare in abisul lipsei de sens pe care o prezinta existenta noastra, incercam sa cream o ordine,  sa edificam o temelie pe care eu-ul nostru sa se poata odihni.

Echilibrul este fragil. Prea mult haos si ne pierdem sensul, prea mult control si ne pierdem sufletul. Haosul este moartea ratiunii, rutina este moartea creativitatii.

Cum putem evita rutina?

In general nu putem.

Cheia este sa impacam visarea cu planificarea, haosul cu ordinea. Tine-ti copilul interior aproape Lasa-l sa se joace cand gri-ul tinde sa te inghita. Adu-ti aminte ca prea multa seriozitate strica.

Rupe ritmul.

Nu lasa o zi sa treaca fara sa faci ceva ce te sperie. Fa ceva stupid macar o data pe saptamana. Lasa-te sa esuezi macar odata pe luna.

Savureaza-ti emotiile si sentimentele, chiar si cand sunt intunecate (in lipsa albului, pana si negrul este de preferat griului). Nu te inchide in sine, si nu renunta la lupta, oricare ar fi miza

Si nu uita, oricat de gri te-ai simti acum, este doar la suprafata. Undeva in interior o inima pulseaza un sange foarte rosu si micul rebel din tine planuieste un contra-atac, caci nici o societate si nici un sistem nu este suficient de puternic pentru a controla vreodata in totalitate natura umana, ce este si va fi mereu infinit mai vasta decat orice constructie sociala.

Rock on! |m/,

Ps – Tema de gandire si un posibil subiect de blog:  Ca tot veni vorba de vastitatea Fiintei (naturii umane), va recomand cu caldura aceasta carte si lansez si urmatoarea intrebare – V-ati intrebat vreodata unde se afla stocata memoria?

Elfi

Evident, un blog despre elfi.  De ce?

Pentru ca vibreaza puternic in mintea mea ca suma conceptuala a unora dintre cele mai dragi valori pentru mine. Asa cum un copac isi infige adanc radacinile in sol si isi intinde spre cer coroana vasta extragand resursele necesare pentru a produce fructe, si acest blog este fructul unor reflectii care s-au copt in mine si au asteptat momentul prielnic sa rodeasca.

De la Tolkien incoace, elfii din mitologia celtica ne invadeaza existenta cotidiana in nenumarate instante.  De la carti la filme, de la jocuri video la muzica, elfii sunt pretutindeni si marcheaza multe povesti de succes. Ceva ce nu m-am intrebat niciodata (pana acum) este de unde aceasta popularitate a elfilor in societatea moderna. Desi evident ca stateau la baza unui manunchi de ganduri, emotii si valori profund ascunse in mine, un prim indiciu care m-a facut sa constientizez de ce imi plac asa mult elfii a fost filmul Hellboy 2. Desi calitatea filmului in sine e discutabila (pe mine m-a amuzat suficient pentru o dupa-amiaza de sambata, dar nu l-as mai vedea a 2-a oara) m-a facut totusi sa inteleg ce anume ma atragea atat de mult la conceptul de “elf” in sine.

La fel precum antagonistul Nuada din Hellboy 2 simt ca omenirea paseste vertiginos spre abis, intorcand spatele naturii, leaganul creatiei, pentru a imbraca o existenta falsa, fada, lipsita de substanta.

Traim intr-o lume de plastic.

Aceasta nu este insa un truism tehnic, ci o metafora pentru lupta continua pe care o ducem cu alienarea si ruperea de valorile naturale ale existentei umane.

Unde este aerul curat, unde sunt alimentele proaspete, unde este contactul zilnic cu natura? Inainte de a fi zoon politikon am fost si suntem animale. Ridicol? Este un adevar la fel de preganant precum legea gravitatiei. Si cu toate astea, ne intoarcem spatele de la acest adevar si ne rupem de mediul nostru natural. Si precum orice lucru pe care sinele nostru profund il sesizeaza ca fiind anormal, acest nefericit aspect al vietii noastre mundane cauzeaza o psihoza de sens opus, si astfel putem explica succesul filmelor/cartilor/jocurilor de fantezie si mai ales a elfilor ca produs conceptual, ca raspuns de refulare a unor porniri naturale pe care ni le suprimam din rationamente care de care mai ridicole… eticheta, lipsa de timp, obisnuinta etc…

Sincer acum, nu vi-s-a intamplat vreodata sa simtiti the urge sa va tavaliti prin iarba curata si plina de roua a unei dimineti de primavara? Sa simtiti austrul cum va joaca prin par pe marginea unui deal? Sa alergati pe o campie verde in timp ce fluturii danseaza printre flori? Sa adormiti la baza unui copac secular in timp ce petale de flori va inconjoara, plutind intre cer si pamant?

Dar cate din acestea ati si facut?

Intr-o lume cenusie, hiperurbanizata, multi dintre noi isi gasesc false supape de refulare in surogate pe atat de atragatoare pe cat sunt de artificiale si lipsite de substrat.

Eu de exemplu. Sau tu. Ajungi acasa dupa o zi petrecuta in jungla urbana de otel, beton, praf si stress si cum evadezi? Te uiti la un film de aventura, joci un joc care te transpune intr-o realitate alternativa magica si libera de constrangeri sau, in cel mai bun caz, citesti o carte pe a carei albe campii cultivate cu litere privirea iti fuge in timp ce mintea exploreaza teritorii pline de miracole si minunate aventuri.

Toate virtuale insa. False, ireale.

Elfii. Ei apara natura primara, pura, virgina, asa cum a lasat-o Creatorul. Ah, ce mi-as dori sa existe. Nu propun solutii radicale de tip “new age” pentru societatea noastra, lumea in care traim este cea pe care ne-am creat-o singuri. Si totusi, cum ar fi? Cum ar fi sa existe un popor magic ce sa traga suturi in fund poluatorilor? O forta a naturii care sa puna la respect omenirea in pornirea ei masochista de a-si distruge leaganul existentei, Planeta Mama, Pamantul? Un Deus Ex Machina care ne-ar disciplina si ne-ar intoarce pe calea naturala pe care viata noastra ar trebuie sa o strabata in aceasta lume, asa cum natura impinge un rau in apoi in albia sa?

Ca indivizi nu putem schimba de unul singur societatea in esenta ei. Putem aduce insa o anumita schimbare profunda in viata noastra, a mea, a ta, a fiecaruia. Si asa cum se compun vectorial fortele, influenta fiecaruia poate impinge intregul sistem intr-o directie. Este insa la alegerea fiecaruia.

Virtual sau natural?

Plastic sau iarba?

RPG sau iesiri la iarba verde?

Traim intr-o lume gri, prafuita, si multe dintre alegerile noastre sunt ingradite de societatea bolnava de ruperea de natura din care facem parte. Insa putem pastra macar valorile naturale vii in inima noastra. Putem fi liberi in forurile noastre interne, putem iubi natura, putem sa cultivam atat la propriu cat si la figurat o lume mai verde, mai primitoare si mai putin artificiala in jurul nostru. Sinceritate, libertate, iubire, simplitate naturala si creativitate… ne sunt la indemana.

Nu alege sa fi doar o figurina de plastic.

Putem fi  proprii nostrii elfi

Ok, destul blogging. Maine ma gasiti in parc :D

Leapsa!

Am primit una bucata leapsa de la  Mada si ma execut. … hmmz, sa vedem ce poza este.

oh, God, noes! era Folderul cu poze de la SNSPA, instantaneu facut de Ana. Nu stiu de ce nu am sters-o :-s

Intalnirea

Era o noapte calma de primavara si vantul ce se juca usor in parul ei moale aducea cu el miros de tei. Natura soptea lin in jurul celor doi cu voci de greieri si privighetori. Se plimbau incet prin parc,  savurand fiecare clipa ca si cum ar fi fost ultima. Era prima lor intalnire si totusi simteau ca se cunosc dintotdeauna. El era total absorbit de ea si totusi incerca sa tina pasul cu ea in discutie. Zambea admirativ. Fata era de o inteligenta sclipitoare dublata de o frumusete aparte. Incepusera sa filosofeze si gandurile lor rezonau; de multe ori se trezeau gandindu-se la acelasi lucru si radeau usor. Aerul de primavara pulsa cald intre ei, ca si cum petalele ratacite ar fi fost magnetizate de atractia dintre cei doi. El isi lasase parul liber si purta o camasa lejera si o pereche de blugi, ca intotdeauna. Ea avea o rochita vesela destul de lejera pentru a fi comoda si a-i da un aer cuminte, dar care lasa sa i-se intrezareasca silueta foarte feminina. Era complet captivata de el; stia sa o faca sa se simta relaxata si ocrotita, ca si cum acesta ar fi facut dintotdeauna. Il gasea interesant, intrigant. Intr-o existenta mundana si decadenta, el era un sanctuar al tot ce pretuia mai mult.  Sa fie oare real? Il apuca de brat. El tresari si zambi. Incepuse sa se simta ciudat, il privea pe masura ce discutau si decorul parea sa se dizolve iar ea nu-l vedea decat pe el, fata lui, buzele lui ce frematau o idee interesanta dar pe care ea nu o mai auzea. Avea o senzatie ciudata in stomac, ca atunci cand zbori cu avionul sau esti in cadere libera… nu-si putea da seama daca zboara sau se prabuseste, insa se simtea in siguranta ancorata de bratul lui. El la randul lui simtea cum intreaga sa existenta se topeste si se reconstruieste in prezenta ei cand il privea in ochi. Incearca sa o priveasca mai mult timp in ochi, insa nu rezista. Simte ca se va pierde in ochii ei daca o va face. Se asezara pe o banca langa lac. Luna lucea limpede pe cerul senin. Doar cate un norisor cenusiu fugea alergat de vant, undeva sus. Apa lacului clipocea de lumina, aruncand o lumina magica peste cei doi. Era momentul perfect. Ambii insa stiau ca magia nu dureaza decat o clipa, asa ca tacura. El se uita la cer si cuprins de stele si infinit, de iubire si armonie, inchise ochii si trase aer in piept. Agape. Avea o expresie senina pe fata. Ea il privea si isi umezi inconstient buzele. Era complet captivata de el. Pentru ea in acel moment intreaga lume se dizolvase  si ramase el; pentru el ea era intreaga lume, infinitul intr-o persoana. Privirile se intersectara. El era pregatit sa se piarda in ochii ei, ea sa se regasesca in ochii lui. Ochi in ochi, extrem de incet, fetele lor se apropiara. Ii simtea respiratia placuta, ii simtea sufletul cald. Poate ca nu a durat decat o clipa, dar acea clipa a fost Eternitatea.

A urmat Sarutul.

Dupa care a fost Tacerea

Misplaced

Tarziu in noapte, ascult Sonata Arctica – Misplaced si fluviul constiintei mele reintra in albia secata a reflectiei, umflat de ploaia rece a melancoliei si de scurgera lina a amintiriilor descatusate de reascultarea acestui album care inseamna atat de mult pentru mine…

Cine sunt eu? De unde vin? Incotro ma indrept?

Probabil ca fiecare si-a pus aceste intrebari in anumite momente din viata sa. Eu incerc acum sa imi dau seama in ce masura locul unde ma aflu acum este locul in care am dorit sa ajung.

Desigur, din anumite puncte de vedere sunt un norocos. Am un vis precis in cariera, stau bine in realizarea lui si nici un munte nu mi-se pare prea greu de trecut pentru a depasi ceva ce poate fi usor definit.

Insa cum ramane cu ceea ce nu putem defini precis? Precum sentimente, emotii de moment, starea de a fi in sine?

Simt ca undeva pe drumul vietii mele de pana acum, am pierdut cate ceva din mine, din ceea ce imi dadea aripi. Nu a fost ceva brusc, ci mai degraba ceva asemanator cu stingerea lenta a unui foc in semineu. Nu mai imi gasesc cu usurinta resursele sa merg mai departe si ma simt misplaced… si ma intreb oare ce imi lipseste? Unde a disparut acea lumina? De ce mai ma motivez un pic cand ascult melodii din epoci de mult apuse ale existentei mele precum se mai anima un pic un foc muribund cand agiti cenusa? Pe masura ce scriu acest blog, imi dau seama ca ajung la sursa cenusiei ploi din sufletul meu… este lipsa iubirii

De ce m-as apuca sa exprim aceste reflectii interioare si foarte personale pe un blog?

Ei bine pentru ca vad in jurul meu multi oameni de calitate cu aceleasi simptome ca mine; este o maladie a alienarii de sine, a ruperii de motivele esentiale ale existentei umane. Obisnuim sa repudiem cliseele, dar cat adevar rezida in “fara dragoste nimic nu e” doar cineva ca mine, care a avut-o si a pierdut-o si ulterior si-a analizat sincer si deschis inima, fara sa fuga de sentimente dureroase (cum fac multi, doar ca sa dea de fapt peste suferinte mai mari) isi poate da seama.

Oamenii aparent au nevoie de vise, asa cum aratam in blogul precedent, insa aceste vise izvoresc din iubire, fie ca e vorba de iubirea pentru un ideal, pentru sufetul pereche sau agape. Ne hranim din iubire, ne infigem adanc radacinile in rodnicul sol al sentimentelor calde si incercam sa ne gasim un refugiu in fata a tot ce este amenintator pentru noi tot in iubire. Fara ea, suntem in deriva. De multe ori nici nu trebuie sa fie dragoste impartasita (desi e de preferat, d’oh ), caci sufletul uman poate supravietui si cu un foc de vreascuri la nevoie. Sau de alte ori, ne gasim caldura necesara chiar si in ramasitele calde ale unei foste valvatai… Dar pana la urma, cel mai autentic este sa iubesti aici si acum si sa fi la randul tau iubit.

Precum un combustibil, iubirea este esentiala, insa nu este totul. Ceea ce ne defineste ca oameni unici este felul in care ne folosim de ea. Parerea mea este ca cea mai buna cale de a trai iubirea este sa o amplifici investind-o in sine, utilizand sentimentele si energiile ce te inalta pentru a te implini ca om, pentru a te perfectiona  si pentru a putea ulterior sa raspandesti mai multa iubire in jur si inapoi la sursa dragostei tale. Astfel un cerc benefic se naste, intr-un perpetuum mobile a ceea ce ar trebui sa fie de fapt viata, si in fond, baza unei societati mai buna, mai fericita, mai implinita.

Tie, iti doresc sa iti gasesti  stanca in care sa te ancorezi in furtuna vietii, focul pasiunii ce sa iti incalzeasca spiritul si ingerul care sa te inalte pe cele mai placute culmi ale existentei… cu alte cuvinte sa iti gasesti iubirea

Eu, voi continua sa merg in cautarea imperfectiunii perfecte. Si ea ma va completa

“As I wait for the time
My dream comes alive
Always out of sight
But never out of mind

And under waning moon
Still I long for you
Alone against the light
Solitude am I”

… My Selene…

Despre vise

La inceput sunt visele.

Pictorii transpun visele in culori, sculptorii in forme, scriitorii le imortalizeaza in cuvinte. Orice proces de creatie izvoreste din acea zona onirica a mintii prin care cutreieram noaptea atunci cand visam, atunci cand ordinea artificiala impusa de realitatea ce ne inconjoara se topeste si lasam haosul creativ sa ne inunde inconstientul.

Visele sunt primul pas spre o noua dimensiune a existentei umane, catre puterea divina de a crea.

Asa cum Dumnezeu a creat lumea din Cuvant, asa cum Vishnu doarme pe Ananta Shesha si viseaza intreaga existenta, la fel si oamenii creeaza din scanteia divina ce le revine realitatea in care traiesc. Din vise izvoresc cele mai puternice idealuri, din vise se nasc cele mai profunde manifestari ale artei, din vise provin cele mai revolutionare idei. Victor Hugo spunea ca nimic nu este mai capabil de a crea viitorul decat un vis. Eu as merge un pas mai departe si as spune ca viitorul este reflectia in realitate a viselor. Asa cum un pictor foloseste mintea, inima, culorile si ustensilele pentru a transpune visele sale pe panza, la fel un idealist poate transpune visele sale in realitate, sculptandu-le existenta in fibra lumii, prin tenacitate, ambitie, perseverenta, atitudine pozitiva… si poate mai mult

Avem puterea de a ne crea lumea in care dorim sa traim prin visare, prin devotament catre propriile noastre vise, prin incredere in sine si in puterea noastra de a ne curba destinul in directia dorita. Oamenii nu sunt doar pioni intr-un joc de sah al existentei, cu reguli fixe si imuabile, ci sunt constant creatorii unor reguli noi, avem puterea de a modifica realitatea proportional cu capacitatea individuala de a crea, suntem “zei in crisalide”.

Artizani ai propriei existente suntem cu totii, insa unii sunt mai talentati si altii nu. Iar puterea de creatie izvoraste din visare, se hraneste cu vise si creaza noi vise. Si aceasta putere de a crea este poate cel mai apropiat lucru de un Duh Sfant in noi, pentru ca ne face intr-o mai mica sau mai mare masura asemenea Divinitatii, ne da puterea de a modifica realitatea in care traim. Si aceasta masura tine de intensitatea cu care fiecare isi viseaza existenta, de alegerea de a nu renunta la visele sale pentru a deveni doar un pion lipsit de scanteia creatiei, o epava vidata de visare care pluteste in deriva prin viata fara scop si fara idealuri in asteptarea zilei cand corpul ii va deveni la fel de mort precum inima.

Asa ca urmeaza-ti visele, propune-ti idealuri marete si aminteste-ti ca viata in sine este un vis al existentei ce se naste din nefiinta si se intoarce in nefiinta. Asa ca merita sa iti traiesti viata asa cum iti doresti, in fond nu ai nimic de pierdut, ci numai de castigat, si chiar de vei esua, vei stii ca macar ai incercat. Iubeste, viseaza, creeaza, zambeste, modeleaza-ti existenta asa cum iti dicteaza inima.

E viata ta, e visul tau, urmeaza-ti visele, mergi mai departe

Ah, si vise placute

Ps: Blog inspirat de o talentata artista si dedicat ei.

Masculul Alpha

Masculii alpha sunt prin definitie miezul. Sunt tari in clanta, temuti in parcare si respectati la batatorul de covoare. Cand vezi un mascul alpha ii poti simti aura de superioritate distingandu-se subtil de miasma grea de sudoare plina de testosteron (mai ales la exemplarele cu porecle gen „big Boss”, „barosanul”, „babanul”, „bananul” sau „guzganul”). Masculii alpha exista insa intr-o variata gama de specimene:
• Manelarul alpha. Manelarul alpha are un lant de aur la gat suficient de gros incat sa isi poata tracta Mertzanul cu el. Mai mult el poarta ochelari de tip „ochi de musca” chiar daca este noapte, noiembrie si ploua. La semafor e tipul cu masina din care se revarsa glasul de privighetoare a lu’ X (insert name here) Pustiu’. Mereu e cate un pusti. Pierde din fani la pubertate.
• Tocilarul alpha. E ala cu hardu’ de 5 Tera. Daca tu cand pleci de acasa te speli pe dinti, pornesti muzica la Mp3 Player si incui usa, poti fi sigur ca tocilarul alpha face toate acestea cu un singur gadget. Desfacatorul de oua cu prezervativ? Il are. Olita cu quad-core? De la 3 luni. Telefon cu vibrator? Modificat de el insusi! Il poti recunoaste dupa glumele care se termina in „si programul era in bara ahahahahha” sau dupa firele dubioase care ii intra si ies din haine.
• Gangsta’ alpha. Sta dupa bloc cu brigada, scuipa seminte, se ia de babe in RATB, bea bere cu vaza, are o sapca pusa in pozitii contorsioniste pe cap, compune versuri onomatopeice de hip-hop sau mixeaza cu programe luate de pe net si, poate cel mai important, sta cu un skateboard langa picior, desi probabil ca si-ar rupe gatul daca s-ar urca pe el.
• Minimalistul alpha. Este singurul mascul alpha caruia coafura ii ia 40 de minute. Isi toarna o cantitate ridicol de mare de gel in cap si isi pune fiecare tzep din par in pozitie erectila (complexe?), dupa care isi usuca parul cu feonul. La final isi toarna jumatate de sticla de parfum rusesc de contrabanda Coco Channel pe gat, isi pune o camasa alba (eh, vorba vine alba), desfacuta la un nastur, sau daca se simte sexos in acea seara, la 2 nasturi. Se duce in club unde repeta aceasi miscare de deget aratator drept, deget aratator stang, fund, picior drept toata noaptea.
• Sportivul alpha. E tipul care scoate sunete dubioase la sala de forte cand incearca sa ridice 150 kg ca sa impresioneze pe tipa cu parul platinat care alearga gratios cu 10km la ora pe banda. Are muschii asa mari incat nu mai are nevoie de alte argumente. Il recunosti prin faptul ca iti blocheaza aria vizuala cu efectele steroizilor pe corpul sau. Adica musculatura definita, chelie si impotenta. Ma rog, ultima parte nu o vezi tu, ci domnisoara de mai sus, vadit dezamagita.
Indiferent insa de tipologia particulara, masculii alpha reprezinta speranta noastra intr-un viitor mai bun, eventual un razboi nuclear sau sfarsitul lumii. Fara ei ce ne-am face insa? Imaginati-va ce dezamagite ar fi anumite doamne la varsta a treia daca nu ar mai avea cu cine sa faca pogo in mijloacele de transport in comun… sau la cine ar putea sa se uite blonda cu 3 fire in cap si silicoane in mai toate partiile moi daca nu la un mascul alpha? Societatea ii doreste, ii adora, ii promoveaza. Noua nu ne ramane decat sa ne plecam in adoratie si sa le urmam exemplul…. NOT

Ps: pt cei care au zis ca generalizez aiurea: E un pamflet (!!!), asa’s pamfletele, singurul scop e sa fie amuzante, nu sa jigneasca pe cineva. 8-| Pace voua!