Sanctuarul meu interior

Se spune că atunci cand începi să trăiesti mai mult în trecut decât în viitor, incepi să îmbătranesti. Și poate că este adevărat.

În cazul meu, n-aș putea să zic exact unde ma aflu. Din fericire, știu că sunt încă departe de adevarata mea menire și de implinirea mea ca om, iar visurile ce imi ațîța focurile interne sunt vaste, precum un orizont al cărei linie albă incă nu o pot zări clar.

Însă timpul a fost un negustor cinstit cu mine: pentru vraja adolescenței si studenției mi-a dăruit la schimb un sanctuar emoțional de neclintit și amintirea vie a unei bogate palete de emoții. Cred că totul pornește de la relația pe care o avem cu timpul. Corpul nostru organic este perisabil si în eterna schimbare, dar mintea (sau sufletul, daca vrei) transcende total dimensiunea temporală. Lucrurile pe care le-am trăit sunt la fel de reale pentru mine precum cele pe care le trăiesc acum. Trecutul nu se pierde, trecutul nu e doar istorie.

Trecutul meu sunt eu.

Fiecare om este suma experiențelor pe care le-a avut. Suma persoanelor pe care le-a cunoscut. A clipelor care l-au lasat fără răsuflare și a celor în care a inspirat și expirat la unison cu Universul.

Să îți negi trecutul înseamnă sa te negi pe tine. Să îți accepți trecutul înseamnă să faci pace cu tine însuți, pentru a putea construi pe o fundație solida, fără găuri ascunse în podea și fără scheleți in șifonier. Poate doar puțin praf pe o cutie cu amintiri din altă epocă, ascunsă în podul lumii tale interioare, pe care mergi să o consulți când simți nevoia sa te regăsesti.

Acel loc este sanctuarul meu interior, locul unde ma retrag mental atunci când doresc să mă reculeg.

Acolo soarele este mereu la apus, pictând norii în roșu, galben și portocaliu.

Aerul serii e ozonat, după ploaia de vară eternă ce racoreste zilele toride de iubire.

În aer pluteste pace, iubire, caldură. Undeva pe fundal se aude Nightwish sau Enigma în surdină. Vântul îi joaca ușor prin păr și stârneste frunze în gradină.

Măsuța cu două scaune are ambele locuri ocupate. Pe ea se află un ceainic și două cănuțe în care Earl Grey-ul încă nu s-a răcit.

Seara se lasă încet, ca o pătură ce se trage peste lume. Se aud greierii. Cu vocea în șoaptă, ca pentru a nu deranja simfonia lor, cutreierăm împreună câmpiile Elizee ale cunoașterii, în cautare de esențe și răspunsuri care să ne îmbogațească.

Dar ce ne îmbogațește cel mai mult, e deja acolo, între noi.

Noaptea, stelele se revarsă pe boltă.

Timpul îngheață.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s